Era prima lună plină de la moartea reginei. Trecuse zece ani de atunci. Relaţia dintre rege şi fiica sa s-a răcit, acesta fiind mai mereu plecat.
În acea seară cerul era foarte senin, iar luna era roşie; ceva special avea să se întâmple.
În palat lua cina prinţesa; însă, această fată nu era una obişnuită: era de o frumuseţe nemaivăzută, avea ochii mari şi albaştri, părul lung şi blond, mâini mici şi subţiri, guriţa roşie cu buze dulci.
- Isabell, dragă, uite este lună plină!
- Am observat, bunico! Aş vrea să mă duc puţin prin grădină.
- Draga mea, nu înţeleg de ce pierzi timpul în locul acela uscat...
- Nu e un loc uscat! E grădina mamei mele şi vreau să am grijă de ea cum a avut şi mama de mine.
Isabell a ieşit în grabă cu lacrimi în ochi, lăsând-o pe bunica ei singură la masă. Când a ajuns în grădină, însă, totul era viu, totul înverzise şi înflorise. Prinţesa era atât de fericită încât a plecat să o admire, îndepărtându-se de castel.
Uitându-se cu atenţie în jur a observat, undeva în întuneric, în spatele unor liane, o uşă. Atunci i-au venit în minte ultimele cuvinte ale mamei sale adresate ei: „La o zi după ce vei împlini vârsta de 16 ani, grădina va înverzi, iar în seara aceea va fi lună plină. Numai atunci să deschizi uşa din spatele grădinii cu cheiţa ce o porţi la gât.”
Isabell a luat atunci cheiţa de la gât şi a deschis uşa. Acolo era o altă grădină, una plină cu trandafiri. Erau trandafiri de toate culorile. Prinţesa s-a aşezat pe băncuţa din mijlocul acestor flori şi a rămas cu privirea aţintită la lună. Ochii ei sclipeau, părul îi strălucea, parcă era o...zână.
Din spatele florilor, de sub copaci a auzit o voce:
- Eşti la fel de frumoasă ca mama ta!
- Cine eşti? Ieşi la lumină!
- Numele meu este Victor.
- Vino aici! Vreau să-ţi văd chipul!
- Nu, scumpa mea domniţă! Prefer să stau în întuneric şi să te privesc!
- Bine....! Atunci vin eu.
- Nu, vă rog, rămâneţi acolo! Nu faceţi lucruri necugetate.
- O spui de parcă ar trebui să mă tem de tine...
- Poate ar trebui...poate nu...
- Bine, am înţeles unde vrei să ajungi cu aluzia asta. O să stau aici, bine?
- Sigur că da, prinţesă!
- Te rog, spune-mi Isabell. Şi acum vorbeşte-mi despre tine.. cine eşti? Ce cauţi aici? Ce este locul acesta?
- În grădina în care te afli, s-a născut mama ta, regina. Aceasta nu era fiica unor regi, aşa cum se pretinde, mama ei era ducesă, iar tatăl...
- Tatăl...ce? Continuă, te rog!
- Tatăl era...cum să-ţi spun...nu era om. Doamne, cât de greu imi este! Era un damnat.
- Vrei să spui că bunicul meu era vampir? Mă faci să râd!
- Exact, Isabell, era un vampir!
- Dar este imposibil! Nu există vampiri!
- Ba da! Dă-mi voie să te contrazic! Era o iubire interzisă: iubirea dintre o muritoare şi un damnat. Bunicul tău a construit acest palat pentru fiica sa, adică mama ta. Aceasta a avut purul noroc să fie om... La naşterea ta, bunicii tăi, care stăteau pe banca pe care stai tu, au spus că vei fi condamnată la iubirea interzisă...
- Cum să nu?! Adică să mă îndrăgostesc de un vampir? Frumoasă poveste, ai o imaginaţie destul de bogată. Aş vrea să te mai ascult, dar trebuie să plec, probabil cealaltă bunică a mea îşi face griji.
- Nu! Te rog, aşteaptă!
- Ce mai e? Rămân doar dacă vii şi te aşezi lângă mine...asta e condiţia pe care trebuie să o îndeplineşti dacă mai vrei să stau...
- Dacă doar aşa te mai pot admira...atunci vin!
Din întuneric a ieşit un tânăr înalt şi la fel de frumos ca prinţesa. La vederea acestuia prinţesa a amuţit. Ceva i-a străfulgerat inima, îl voia tot mai aproape. I se părea că distanţa dintre ei este din ce în ce mai mare. S-a aşezat lângă ea. Au urmat câteva clipe de tăcere după care prinşesa s-a făcut auzită:
- Nu înţeleg! Ce cauţi aici?
- Am venit aici...pentru a te întâlni şi pentru a-ţi spune povestea bunicilor tăi, m-am gândit că ai vrea să ştii...dar se pare că a fost o imprudenţă din partea mea...şi oricum par destul de ridicol vorbind despre ceva ce toată lumea crede că sunt basme. Iartă-mă! Nu voiam să-ţi răpesc din timpul tău preţios atâtea minute pentru asemenea prostii!
- Şşşt! Nu am ce să îţi iert! Dar.. dacă e aşa cum spui tu... demonstrează! Îmi pare rău că îţi cer asta, dar eu nu cred până nu văd!
Apoi au urmat câteva momente de o linişte îngheţată, se priveau fix în ochi, dar nu îşi spuneau nimic. Isabell însă... a rupt această tăcere ca un legământ dintre ei:
- Doamne, uite ce târziu s-a făcut! Trebuie să plec, bunica mea sigur mă caută! Mi-a părut bine că te-am cunoscut...
Şi a plecat în fugă...lăsându-l pe Victor în urma sa. Ajuns la castelul său, Victor s-a instalat în fotoliu şi a privit luna...
- Când ai ajuns? Nu te-am simţit!
- Acum câteva minute, tată!
- Ce-i cu tine? Eşti ciudat...
- Am văzut-o tată...e atât de frumoasă...mai frumoasă decât spunea unchiul...
- Ţi-am interzis să o vezi! De ce nu mă asculţi niciodată?
Atunci tatăl său s-a enervat foarte tare şi a stârnit o furtună îngrozitoare.
- Stai liniştit tată...oricum nu va fi nimic între noi...pentru că eu am viaţa asta blestemată..să trăiesc numai în întuneric şi să fiu singur!
- Dar nu eşti singur, ne ai pe noi, familia ta! Şi Luna şi razele ei sunt mult mai frumoase decât Soarele şi razele sale...
- Dar aş fi vrut şi eu să fiu muritor ca ea... De ce nu pot tată,de ce?
- Pentru că noi suntem nemuritori, iar tu trebuie să accepţi asta!
- Eu mă duc la o plimbare... sper că nu o vei mai vedea... nu vreau să se îndrăgostească de tine cu atât mai puţin tu de ea!
- Cum ar putea iubi un monstru ca mine?! Nici măcar nu ştie ce vorbeşte... Luna...numai tu mă asculţi şi mă înţelegi..spune-mi cu ce am greşit să merit asta?
- Nu ai făcut nimic...şi ar trebui să accepţi ceea ce eşti ca noi toţi de altfel. Ia ca pe un dar tot ceea ce ţi se oferă şi nu eşti un monstru...eşti un vampir, unul demn de admiraţie! Ai făcut atâtea fapte despre care vorbeşte toată lumea, fapte de care ar trebui să fii mândru...
- La ce bun...dacă nu pot să fiu cu ea...
- Dar cine a zis că nu poţi?
- Tu ai fost despărţită de Soare, eu de ce nu aş fi îndepărtat de ea?
- Pentru că acum sunt alte circumstanţe... Nu te da bătut dacă vrei să clarifici ce simţi pentru ea...mai întâlneşte-te cu ea...ceva îmi spune că mâine seară va fi iar în grădină....
- Atunci o să mă duc acolo... Abia aştept să o revăd!
Între timp Isabell a ajuns acasă unde a fost luată la întrebări de bunica sa, care era foarte speriată că nu o găsise. Aceasta i-a explicat că s-a plimbat prin grădină şi i-a cerut să nu-şi mai facă griji inutile pentru că nu are de gând să iasă din palat, iar în interior nimeni nu îi poate face rău. În cameră...stătea şi se gândea la misteriosul Victor: „Oare de unde e? Şi ce căuta acolo...doar portiţa era închisă...eu am descuiat-o! Şi de unde toată povestea asta cu bunicul meu vampir? E cu adevărat o enigmă..dar una atât de frumoasă...”
A doua zi aceasta s-a trezit dis-de-dimineaţă să-şi întâmpine tatăl care se întorcea acasă.
- Tati, bine ai venit! Mi-a fost dor de tine! Şi a fugit să îl îmbrăţişeze, dar acesta a refuzat. Dezamăgită, dar rămasă pe poziţie i-a spus:
- Tată te aştept în bibliotecă, vreau să vorbim! Să nu întârzii!
Acesta nu a zis nimic. Peste câteva minute de aşteptări acesta a intrat în bibliotecă:
- Ce s-a întâmplat?
- Acum două zile a fost a şaisprezecea aniversare a mea...
- Ştiu! Ţi-am cumpărat o rochie din Regatul Marii Britanii!
- Nu rochii vreau, nu bogăţii... nu înţelegi??? Am nevoie de tine... De ce nu mă iubeşti...? De când a murit mama mă respingi tot timpul...uneori cred că ai fi vrut să mor eu în locul ei... De ce nu zici nimic? Am înţeles...până la urmă şi tăcerea e un răspuns! Tot ce mai vreau să ştiu.. e dacă bunicul meu, tatăl mamei era...nemuritor?
- De unde ai scos povestea asta?
- Spune-mi e adevărat că era un vampir?
- Nu înţeleg despre ce vorbeşti!
- Ba da, înţelegi perfect! Ştii ce mi-a spus mama înainte să moară...
- Ai fost în grădină??
- Da!
- Eşti pierdută fetiţo... Îmi pare rău să îţi spun, dar bunicul tău era vampir şi o să ai aceeaşi soartă ca bunica ta... Mai vrei să ştii ceva? Dacă nu, ieşi, te rog, că am treabă...
Isabell a plecat plângând fiind rănită de dispreţul tatălui său. Acesta a rămas în bibliotecă şi a căzut în genunchi... cu capul plecat. Când şi-a ridicat privirea, chipul lui avea o expresie disperată... „Nu am ştiut niciodată să vorbesc cu ea, nu am putut! Nu am făcut altceva decât să o îndepărtez de mine...mi-a fost frică de ziua asta...Spune-mi ce să fac??”
Isabell a fugit în cameră cu lacrimi în ochi... simţea că e pierdută...că e singură şi abandonată... În delirul ei, a leşinat. Când şi-a revenit a început să plângă şi să-l strige pe Victor:
- Victor!!!!! Vino..am nevoie de tine...
La auzirea acestor suspine a plecat în zbor spre ea...Prinţesa era deja pe bancă, îl aştepta.
- Ce s-a întâmplat?
- Iartă-mă că nu te-am crezut...aveai dreptate..bunicul meu a fost... un damnat...
- Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
- Tatăl meu nu mă iubeşte...
- Nu e adevărat... te iubeşte foarte mult, dar nu ştie să îţi arate şi îi e frică să nu te piardă ca pe mama ta...
- Tocmai a vorbit Luna cu mine sau îmi pierd minţile?
- Eşti amuzantă, Isabell, dar nu îţi pierzi miţile, eu chiar îţi vorbesc...
- De ce spui că mă iubeşte? De unde ştii tu?
- Pentru că asemeni ţie şi lui Victor, şi tatăl tău vorbeşte cu mine!
- Da, dar tu nu mi-ai răspuns niciodată...
- Ba da, dar până acum nu m-ai înţeles..
- De ce m-ai strigat tocmai pe mine?
- Pentru că lângă tine mă simt în siguranţă...simpla ta prezenţă mă face să uit de toate...
- Vino încoace... şi o cuprinse cu braţele sale...Linişteşte-te eu sunt aici şi voi fi ori de câte ori vei avea nevoie de mine!
- Promiţi?
- Promit!
La apariţia zorilor Victor plecă...lasând-o pe Isabell dormind. Aceasta se trezi şi plecă în castel. Regele o aştepta:
- Trebuie să vorbim...
- Nu acum... Nu mă simt bine... Nu mă simt în stare să mai văd cum mă urăşti..
- Dar nu te urăsc...
- Nu?? Atunci cum se numeşte dispreţul ăsta pe care îl ai faţă de mine?
- Iartă-mă, ştiu că am greşit, dar...
- Te iert, dar nu vreau să aud nici o explicaţie pentru că nu există nici una destul de puternică să mă convingă... Lasă-mă acum... Nu mă simt bine..
Şi leşină lângă scări..regele speriat o luă în braţe şi o duse în pat... Seara Victor a aşteptat-o pe bancă, văzând că nu mai vine şi cum Luna nu ştia nimic de ea... A zburat la fereastra camerei ei... Era acolo...era în pat..dar nu arăta deloc bine...era palidă.. Atunci a deschis fereastra şi a pătruns în cameră. S-a apropiat de patul ei şi i-a ridicat mâna determinând-o să-şi deschidă ochii.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu mă simt bine...sunt slăbită..Doctorul spune că e din cauza proastei alimentaţii... Iartă-mă că nu am mai venit în grădină..Dar tu pe unde ai intrat? Cum ai trecut de gărzile tatălui meu?
- E un secret! Important e să te faci bine..
- Nu pleca..rămâi..Stai cu mine...
- E timpul să plec, dar mâine seară o să stau mai mult..promit... Acum dormi, odihneşte-te!
O sărută pe frunte şi plecă. Tatăl lui Victor, regele vampirilor, era prin preajma castelului când l-a văzut pe acesta părăsind camera fetei. „Nu pot să cred că a vizitat-o! Trebuie să fac neapărat ceva...”
Următoarea seară regele nemuritor a avut grijă să-l ţină ocupat pe Victor, iar el a plecat să-i facă o vizită Isabellei. Fereastra era deschisă, iar Isabell era aşezată pe un fotoliu în faţa ferestrei. La vederea acestuia a sărit din fotoliu:
- Cine eşti?
- Sunt tatăl lui Victor... Am venit să îţi cer să îl laşi în pace... Acesta are o logodnică pe care nu vreau să o neglijeze din cauza unei pasiuni trecătoare..pentru că asta eşti tu pentru el...
Acestea fiind spuse regele a plecat la castelul său... Isabell s-a simţit trădată. A plecat in fugă la tatăl său:
- Tată, trimite-i un mesaj prinţului Gerard şi spune-i că accept să fiu logdnica lui!
- Fata mea...eşti sigură că asta vrei?
- Da! Ce nu ai înţeles?
Regele se conformă imediat fără să ceară alte explicaţii... Seara când Victor se întoarse la Isabell, a observat că în salonul casei se ţinea o petrecere...a intrat la petrecere şi a aflat că era sărbătorită logodna Isabellei cu prinţul Gerard. A plecat val-vârtej, simţea că pământul se surpe şi îl trage înlăuntrul lui... La vederea acestuia...Isabell se întristă foarte tare...şi plecă în grădină, în locul unde l-a cunoscut, să se liniştească, dar el era...acolo.
- De ce imi faci asta? Credeam că între noi se înfiripă ceva...
- Cum îţi permiţi să îmi ceri mie socoteală când tu ai o logodnică de care ai omis să îmi spui...?!
- Despre ce vorbeşti?
- Nu încerca să negi! E deja prea târziu, săptămâna viitoare mă voi căsători cu prinţul Gerard, care e un adevărat cavaler şi care mă iubeşte mult!
- Dacă asta e alegerea ta.. şi crezi că vei fi fericită alături de el...eu ma retrag...
Victor a plecat fără să privească înapoi... Ochii Isabellei s-au umplut de lacrimi...
- Prostule! Cum poţi să crezi că voi fi mai fericită cu el dacă eu te iubesc pe tine?
Dar nu primi nici un răspuns... Au trecut trei zile de coşmar pentru cei doi...
Isabell se pregătea de nuntă...iar Victor stătea închis în cameră..refuzând să discute cu oricine.
Mai erau 3 zile până la nuntă...iar Victor s-a decis să o vadă pentru ultima oară. Când a ajuns la fereastra aceteia...a auzit-o plângând:
- Nu vreau să mă căsătoresc... Nu cu el... Iubirea mea unde eşti? Întoarce-te la mine! Spune-mi că mă iubeşti! Victor!!
- Te iubesc!
Şi intră în cameră... Aceasta a sărit în braţele lui...
- Dacă îmi ceri să nu mă căsătorec, nu mă voi căsători...Anulez acum tot!
- Spune-mi doar de ce ai făcut prostia asta...
- Tatăl tău a venit la mine să îmi spună să te las în pace că tu ai o logodnică care te iubeşte mult şi pe care o iubeşti la fel de mult, iar eu sunt doar ceva trecător.
-Trebuia să îmi imaginez... Nu e adevărat... Nu am nici o logodnică...dar tata nu vrea să am vreo legătură cu o muritoare...
A doua zi Isabell a anulat nunta sub pretextul că nu vrea să se grăbească şi că a reacţionat sub efectul pastilelor, ea fiind foarte bolnavă. Toate pregătirile de nuntă au fost oprite. Victor s-a dus la tatăl său şi i-a cerut socoteală:
- De ce ai recurs la ceva atât de mojic? De ce nu mă laşi să fiu fericit?
- Nu înţelegi că asta nu e fericire, ci o pedeapsă.... Ea nu te va înţelege niciodată, nu va înţelege lumea noastră...nici măcar nu te iubeşte, e atrasă doar de necunoscut.
- Nu e adevărat, o să vezi...
În ultima zi din lună, Victor a luat-o pe Isabell la castelul lui.
- Aceştia sunt angajaţii castelului. Orice ai nevoie le ceri lor. Domnişoara e prinţesa Isabell, vreau să o respectaţi la fel ca pe mine pentru că în curând va fi doamna casei.
Camera destinată prinţesei era cel mai mare dormitor din castel. Avea un pat roşu cu baldachin, aşezat pe mijlocul camerei. Lângă pat, în partea stângă, era o măsuţă pe care erau aşezate câteva lumânărele parfumate. La fereastră se găsea ataşată o draperie de un roşu diferit de cel de pe pat, aceasta era de un roşu sângeriu. Aproapre de fereastră se găsea o masă cu o oglindă, perfectă pentru o femeie.... Pereţii erau bej cu câteva luciri de argintiu...ceva nemaivăzut de prinţesă, iar covorul de formă rotundă, aşezat pe mijloc... în faţa patului era plin cu trandafiri...
- E atât de frumos... Nici nu ştiu ce să spun...am rămas fără cuvinte...
- Nu spune nimic! Bucură-te de toate acestea...bucură-te de mine!
Când credeau că tot răul a trecut şi că pot fi fericiţi împreună, a apărut cineva nou... care nu voia ca cei doi să se căsătorească, de fapt îl ura pe Victor şi voia să îl omoare, dar nu înainte de a-i provoca multă suferinţă. Acesta şi-a făcut apariţia în grădina castelului, unde prinţesa Isabell citea.
- Bună ziua, prinţesă!
- Bună! Te cunosc?
- Poate...
- Hmm...sunt sigură că nu te-am mai văzut!
- Numele meu e Charles!
- Un nume demn de un asemenea gentelman! Dacă îl cauţi pe Victor, să ştii că e plecat!
- A, nu! De fapt, pe dumneavoastră vă căutam...
- Mă faci să roşesc! Dar spune cu ce te pot ajuta?!
- S-a dus vestea în toată lumea de frumuseţea voastră, aşa că am venit să mă conving...
- Am aflat care e numele tău, dar nu şi cine eşti...mă poţi lumina puţin?
Zâmbi, făcu o pauză, apoi începu:
- Sunt contele Charles din Praga! Sunt sigur că ai auzit despre mine...
- Da...am auzit câte ceva... Îmi pare bine să întâlnesc aşa o personalitate, dar totuşi ce te aduce pe aceste meleaguri...?!
- Zvonurile legate de frumuseţea dumneavoastră... voiam să mă conving de cele auzite! Dar nu eşti aşa cum auzit...
- Adică?!
- Eşti de o frumuseţe ce nu poate fi descrisă în cuvinte...
Şi aşa au continuat întâlnirile prinţesei cu acest Charles, care părea a fi perfect! Păcat că naiva prinţesă nu îşi dădea seama de adevăratele intenţii ale lui Charles, care nu căuta decât răzbunare. Numai că această răzbunare nu era căutată unde trebuia.
- Ce se întâmplă cu mine, de ce m-am ataşat de ea?! Nu trebuie...o urăsc!
- Nu o urăşti...
- Cine a spus asta?!
- M-ai uitat sumpul meu Charles...
- Luna?!
- Deci îţi aminteşti de mine...
- Credeam că e doar un joc copilăresc în care îmi imaginam că vorbesc cu luna...
- Dar în această lume totul e posibil...de ce te încăpăţânezi să nu accepţi lucrurile aşa cum sunt?!
- Dar accept lucrurile, accept că Victor mi-a omorât sora!
- Dar greşeşti....sora ta nu e moartă...e mai aproape de tine decât îţi poţi tu imagina...
- Ce vrei să spui...nu-mi place când îmi vorbeşti aşa...fii mai directă!
- Vine...uită-te atent la ea... o să descoperi singur...
Din întunericul aşternut în grădină îşi făcu apariţia Isabell, care nici nu observase prezenţa lui Charles... Acesta s-a retras în umbră...privind-o. Pe unde călca ea se ridicau trandafirii...florile îşi deschideau corola spre ea...animalele stăteau pe lângă ea....
- Exact ca atunci când intra mama în vreo grădină....Nu înţeleg...
- Uită-te mai bine! Nu-i aşa ca asemănarea dintre mamă şi fiică e izbitoare!?
- Nu înţeleg...cum e posibil..credeam că...
- Ceea ce ai vazut tu în seara aceea.. era mama ta... care a murit la naşterea Isabellei şi Victor cu tatăl său, care asistau...Nimeni nu a fost omorât...dar tu te-ai grăbit să îi urmezi...şi astfel tatăl tau a acuzat-o pe Isabell de moartea mamei tale şi de dispariţia ta...
- E numai vina mea...trebuia să rămân...
A doua zi Charles s-a dus la castelul Isabellei şi l-a întalnit pe rege...care şi-a recunoscut fiul imediat...Aceştia au plâns de fericire şi şi-au povestit totul. Seara, regele a dat ordin să fie adusă prinţesa Isabell...căreia i-au explicat totul.
- Am un frate?! Adică tu eşti fratele meu?!
- Da... sper că o să mă accepţi şi că nu o să mă respingi pentru că i-am vrut răul lui Victor!
Aceasta îl îmbrăţişă. La întorcerea lui Victor, Isabell îi povesti cele petrecute...şi liniştea se aşternu peste cele două castele..armonia cuprinzându-le cu braţele sale...
- Eu veghez şi protejez totul! Eu am grijă ca adevărul şi binele să triumfe...Numai eu, Luna pot schimba destinul unui om...şi a întregului Univers!
