In drum spre Marte

Acum cateva zile stateam linistita la masa de scris unde meditam la o viitoare povestioara cand am auzit enervanta melodie a telefonului. Suparata ca am fost intrerupta din meditatie iau telefonul si raspund pe un ton inalt. La capatul firului se auzea o voce subtire care ma informa ca sunt candidatul perfect pentru un nou proiect al savantilor Statelor Unite ale Americii. Cateva secunde am ramas paralizata la izbirea acestei vesti de urechea mea. Dupa ce am procesat-o, am cerut informatii care nu au intarziat sa vina. Peste doua ore o masina era parcata in fata casei si avea rolul important de a ma conduce la aeroport. Mi-am luat un bagajel m-am suit in masina si am plecat spre viitoarea mea aventura care avea sa inceapa, insa, mai tarziu. In avion gandul meu zbura printre nori… nicidecum la ceea ce ma astepta dincolo de ocean.

Cand avionul a aterizat, am coborat si am observat ca sunt asteptata. Cei care venisera dupa mine m-au suit in alta masina si m-au dus la centrul unde ei isi desfasurau experimentele.

Pe drum mi s-a spus ca trebuie sa insotesc o echipa de astronauti in calatoria lor spre Marte. Am luat-o ca pe o gluma nesarata, dar erau atat de seriosi incat simteam cum frica preia controlul corpului meu. Fusesem desemnata sa iau parte la aceasta expeditie pentru a exprima ceea ce vedeam in cuvinte cat mai ordonate.

M-au imbracat intr-un costum ciudat in care nu prea puteam sa ma misc. In momentul in care am vazut racheta am ramas cu gura cascata, intepenita in acel loc. Au fost nevoiti sa cheme o echipa sa ma duca pentru ca, de emotie, nu-mi puteam misca picioarele. La intrarea in racheta am facut cunostinta cu echipajul bine-instruit cu care aveam sa merg la o plimbare. Cand au pornit motoarele rachetei simteam cum sangele imi ingheata in vene.

Priveam cei cinci membri ai echipajului care pareau ca nu se tem de nimic. In timp ce ne indepartam de Terra am primit permisiunea de a nota ceea ce vad si traiesc.

Mana parca lucra singura. Eram plina de emotii… Capitanul echipei imi facea descrierea rachetei si a echipajului, dupa care a deschis in fata mea un fel de holograma in care imi era aratat traseul ce aveam sa-l parcurgem. Apoi am fost pasata secundului care m-a dus intr-un tur al navei care parca nu se mai termina. Am facut cunostinta cu doctorul echipei, o femeie plina de calitati si de vointa. Ajunsa inapoi in cabina de control, priveam la ceea ce inconjura racheta si anume o mare de praf sclipitor care parca era din trusa de farduri a mamei mele. In fata noastra se deschidea o cascada de firimituri aruncate de planete in miscarea lor.

Totul era ca intr-un basm…

Privirea imi era atintita pe fereastra , iar mana nota acele sentimente. Ma gandeam ce mandri ar trebui sa fie acesti plimbareti si totusi, ei nu se laudau… nimic nu li se mai parea deosebit… pentru ei era ceva obisnuit, cum era pentru mine o plimbare cu barca pe lac.

Incercam sa gasesc pe chipul lor sculptata vreo emotie… dar parca aveau chipurile din piatra. La privirea lor simteam teama.

Ma simteam plina de energie ca un aparat vechi, nefolosit cand i se pun baterii noi. Traiam clipe pe care nu le puteam exprima in cuvinte.

Uitasem de golul ce-l simteam in stomac. Incepusem sa cred ca sunt transpusa intr-un vis.

Parca eram acolo… pluteam cu barca pe Calea Lactee… simteam mirosul galben al Soarelui.

Sangele incepuse sa-mi fiarba, voiam mai mult…

Priveam, parca pierduta, intunericul de care ne apropiam cand am fost adusa inapoi de agitatia produsa in spatele meu si de sunetul infernal al alarmei.

Calma, il intreb pe capitan ce se intampla, acesta mi-a spus ca e posibil sa fim inghititi de o gaura neagra. Insa eu nu eram speriata, ci chiar fericita ca, in sfarsit, vedeam ceva pictat in ochii lor… era panica ce-si facea loc spre suprafata.

In fata noastra era o umbra care isi intinsese mainile sa ne traga inlauntrul ei.

M-am asezat in scaunul secundului si priveam misteriosul negru ce voia sa ne faca una cu el.

In tot acest timp cerneala din stilou curgea pe pagini, picaturile transformandu-se in litere la atingerea acestora. Incercam sa vad dincolo de aceasta manta intunecata, voiam sa o privesc in ochi… dar am fost trezita de un tipat de fericire cand eram atat de aproape de el… Stiam ca voia sa-mi arate ceva… sa-mi sopteasca un secret…

La aterizarea pe Marte mi s-a pus pe cap un bol care semana cu un acvariu de pesti. Am coborat din racheta pe un rubin de dimensiuni imense. Aceasta pretioasa piatra avea doi insotitori : Phobos si Deimos.

Rubinul meu , numit de cei din jur Planeta Rosie, avea ca model vulcani stinsi. Mesterii bijutieri au lucrat cu grija la modelarea acestei pietre : au folosit meteori pentru crearea craterelor si vantul pentru a forma dune de nisip si canioane.

Cand am ajuns, din nou, in pragul navei am privit in urma la muntele acela de gheata rosie… lasand acolo ca amintire doar o lacrima calda.